Patru premii întâi cu coroniţă. Eu şi alte câteva milioane de şoimi ai patriei şi pionieri.
În noiembrie ’96 m-am trezit în stradă. Rudele care mă găzduiseră în Bucureşti în timpul primului meu semestru de student mă dăduseră afară în şuturi pentru că, jigodie cum sunt, îi suflasem iubita unui văr de spiţa a paişpea. Am sunat-o pe maică-mea şi i-am expus tărăşenia, dar ‘a bătrână era deja informată: mătuşă-mea nu pierduse timpul şi, până să ajung eu la un telefon public, mă turnase. „I-a stricat viitorul copilului, Milico, fiu-meu vroia să se însoare cu fata asta, ce nesimţit e fiu-tău!”, şi-aşa, şi pe dincolo, şi ce porc eram. Maică-mea i-a întors-o frust, ca de obicei: „Ce să-i fac, Mia, dacă fiu-tău e idiot, iar al meu frumos şi deştept?”.
În fine. Căcat, ce mă fac acum? A aranjat maică-mea ceva rapid cu nişte cunoştinţe, vecini, cumva, şi am aterizat în Rahova, la nişte prieteni de-ai prietenilor, într-o cameră drăguţă şi cu danteluţe (o scoseseră pe fetiţă ca să-mi închirieze mie camera), dar într-un monolit pe undeva pe la Fabrica de Pâine, dincolo de Circul Foamei de la Sebastian parcă. Pe vremea aia, zona arăta exact aşa cum sună: gri-sumbru, ţigani, mardeiaşi, fete dă cartier, graffitti-uri din alea de căcat cu „Buggi Maffia” şi La Familia dacă sunteţi cu mine / Dujmanii moooor că ne descurcăm mai bine.
‘Ai de pula mea, unde dracului am ajuns?!
Am rezistat două săptămâni: atârnam şaij’de kile cu tot cu ţoale, mă ţineam ras în cap, purtam doi cercei în urechea stângă şi unul în dreapta, aveam jacă de pele şi bocanci de neo-nazist, eram rock. Nu cadram cu peisajul, la 6 seara cel târziu eram în scutece. Ca să nu-mi iau omor de tânăr pe motiv de „bă, roacăre, cine morţii tăi te-a paraşutat aicea, în RFG?”, m-am tirat şi de la oamenii ăia. Noroc că a venit vacanţa de iarnă şi am ajuns cu bine la Coştanţa.
Norocul meu s-a numit Tudor Calotă, fostul meu foarte bun prieten din generală, Dumnezeu să-l ierte! În clasa a patra, a cincea, chiuleam de la orele de atelier şi mergeam cu Tudor la el acasă, tac-su avea un perete plin de viniluri: Uriah Heep, Deep Purple, Led Zep, AC/DC, Zappa, Bitălşii, Hendrix, Joplin, ce mai, era raiul pe pământ. Am tot chiulit la atelier: nu-mi plăcea să fac şuruburi şi piuliţe şi-l aveam de „maistru” pe unul Crocodilu’, era chior ca un hârciog, purta funduri de sifoane pe post de lunete, nu ştiai dacă se uită la tine sau la portretul lui Ceauşescu spânzurat pe fiecare perete, cum era moda atunci. Am chiulit, eu şi Tudorel, până ne-a umplut Crocodilu’ de 4 şi era să ne lase corijenţi. CORIJENŢI! Băieţi de profesoare şi arhitecţi şi pula mea, CORIJENŢI! Bulan pe noi: fosta noastră învăţătoare, Zoe Caramihai, Dumnezeu s-o ierte şi pe ea, stătea cu mine în bloc: nu-ş’ cum dracu’ a aflat că era s-o comitem şi a sunat alarma la ai mei.
Scandal: „De ce nu te duci la atelier, tembelule, pe unde mama naibii umbli, te lasă ăla repetent… de ce tragi chiulul?”.
„Pentru că n-am basc, mi-am pierdut bascul şi nu ne primeşte fără şi mi-e ruşine, şi eu sunt comandant de grupă, cum să mă duc fără basc?”. Maică-mea şi acum este ferm convinsă că de-aia nu mă duceam la atelier. Că n-aveam basc.
Deci, în vacanţa aia de iarnă, în ’96, m-am reîntâlnit cu Tudor la vin fiert, prin „Dragon” cred, bomba aia ordinară care era pe Mircea, vizavi de IMC, lipită de „Gina”, unde dormeam pe băncile alea odioase din lemn, de ne intra os prin os după o noapte petrecută pe ele. Tudorel era student la Arhitectură, la „Ion Mincu”, şi stătea în cămin, în Tei, cel mai pizdos cămin studenţesc pe care l-am văzut vreodată în Bucureştii anilor ălora. Şi i-am povestit, uite-aşa, cu văru-meu, căcatbagpula, m-au dat afară, începe stresiunea şi nu am unde sta în Bukreş. Iar în Rahova nu mă întorc nici mort.
„Păi, vino, bă, şi stai la mine, în cămin, găsim noi ceva, dăm ceva la administrator şi o rezolvăm”, zice Tudor. Bă, ejti copil?! M-am scos. Gata, neică, în ianuarie plecăm amândoi la şcoală şi mă introduce Tudor în atmosfera DE VIS din căminul Arhitecturii din Tei. Pfffff! Era peştera lui Ali Baba, erau fete incredibil de frumoase, deştepte, miştocare şi permisive, erau nopţile legănate din Club A, când ne azvârleau ăia pe uşă afară la 4 dimineaţa, beţi rangă, şi o luam la picior pe linia lui 5 până în Tei, că cine dracului avea bani de tacsiu?! Într-o noapte din asta, era să ne sfâşie vreo două duzini de cotarle pe undeva prin Piaţa Galaţi (cred că îi zice Gemeni acum. Sau invers). Ne-am apărat cu piatră cubică, o scoseseră muncitorii de la RATB din caldarâm, că înlocuiau linia tramvaiului 5 sau 16, nu mai ştiu care, şi o stivuiseră frumos în piramidă. Am dat cu pietre în javrele alea până când s-au cotit, că prea miroseam a beţivi periculoşi şi neînfricaţi, pasămite.
Bă, şi în cămin era unu’ Caracal. Chiar aşa arăta: mic, vânos, al dracului, din Caracal, tare-n gură, purta muscă. O tundea şi-o bibilea grijuliu în fiecare seară înainte să o roim în Club A, zicea că e şpilul lui, că gâdilă fetele la moţ cu musca aia a lui. Dar s-a nimerit să vrea s-o gâdile pe gagica unui moldovean din Construcţii. Şi s-a prins ăla. Era un blond tuns cu ciobul şi cu palmele bătătorite de munca câmpului; de fapt, toţi din Construcţii ziceai că-s clonaţi după ăsta: blonzi, masivi, tunşi cu ciobul, rackeţi veniţi să ia diplomă din Capitală. Problema era că, în Tei, căminul Arhitecturii, mic, cochet, de patru etaje (aveam baie în cameră, vere!), era înconjurat de vreo câteva nenorociri de opt etaje: căminele ălora de la Construcţii. Moldovenii, adică.
Mamma mia, când au venit două batalioane de din ăia să-l calce pe cap pe Caracal, vai! Au trecut prin uşile noastre de parcă erau de celuloză, răcnind pe „n” voci dogite de bere şi ţigări „Plugar”: „UNDE-I CARACAL, SĂ-L TĂIEM?!”. Prudent, ăsta se topise, cred că deja era pe la Circul Globus, aşa că băieţii au făcut surcele câteva dulapuri şi s-au cărat. A trebuit să băgăm textolit în uşa aia, dacă nu mă înşel, ca să reziste la următoarea invazie a răzăşilor. Şi ce uşă frumoasă fusese: pe dinăuntru, când te uitai pe vizor, practic te uitai în chizda unei gagici desenate aplecată, uitându-se peste umăr, seducător, ştiţi poziţia. Deh, suflete de artişti, arhitecţii ăştia…
Şi mai erau Sile şi Scoică, oltenii în camera cărora m-am mutat ulterior, după ce-l zburaseră pe Năucu, că nu le convenea mecla lui şi faptul că era cam ciudat, chiar şi pentru ei.
Dar, dragii moşului, de Sile şi Scoică şi cum am furat pâine cu ei de la un arab, că muream de foame, vă spun altădată.
