Era splendidă. Buclele-i savant coafate încadrau o alcătuire de linii fine, delicate, dar voluptuoase, o armonie lejer însiropată ce te îndemna să muşti din cea mai apropiată nectarină: numai să n-o răneşti. Un ten de alabastru şlefuit divin de un maestru cu har… iar ochii? Of, puteai să juri că vezi tot Universul ştiut şi […]
Eu?
Eu? La fereastră. Afară, Copacii îmi rânjesc sardonic: „Iar ai ieşit, pe întuneric, La acea ultimă ţigară?“. Afară. Iară. Stupide frunze, Şi voi mă amăgiţi: „Vino cu noi, În joc ne prindem. Haide afară, dară, Şi lasă acea ultimă ţigară“. Şi cloncăne-nervant Un pescăruş, Şi-şi râde-n pumni de mine El! Ce doar serveşte Albastrului celest […]