Stai că mi-am adus aminte. Fetele alea mureau acolo, la doi paşi, şi ei, cu camere video şi aparate foto şi reportofoane şi aifoane şi androide şmechere bâţâiau de frig şi făceau glume de căcat referitoare la fripturi în sânge şi se activau brusc când mai apărea vreun pompier plin de funingine şi-l înconjurau pe ăla ca o haită de hiene şi-i băgau microfoane în gură şi bliţuri în ochi şi lămpi cu led şi se fandoseau dup-aia.

Şi mă uitam la ei şi nu-i mai recunoşteam decât pe Tulică şi pe Covrig, neatinşi, neschimbaţi, să dea dracu’, ce mănâncă băieţii ăştia de se păstrează aşa!?!

În rest, marţafoi hipsterizaţi şi tehnologizaţi până în cur (cred că şi la budă merg cu vreo aplicaţie), pătrunşi până în străfunduri de importanţa meseriei de J+U+R+N+A+L+I+S+T, cu un ochi pe Facebook şi cu altul pe trotuar, poate-poate apare vreo „ştire”, vreun „martor”, vreun „live”, să-l filmăm, să-l asasinăm cu întrebări cretine de genul „Ce-aţi simţit când aţi văzut cadavrele carbonizate?”. Şi-mi venea să iau o cărămidă şi să-i împrăştii, să le răcnesc „La muncă, băăăă!”.

Şi după aia mi-am adus aminte că, de fapt, aia e munca de reporter pă Eveniment, să te scoale cu noaptea-n cap vreun tâmpit gen „sunt-redactor-şef-la-ziarul-pizdii”, să te trimită la dracu’n praznic după cai verzi pe pereţi şi tu să înjuri, să bodogăni, să-ţi bagi puţin pula, dar totuşi să te îmbraci, să te încalţi, să pleci ca un căpiat pe stomacul gol, că aşa vrea publicul retardat setos de sânge şi de creieri împrăştiaţi pe pereţi, fir-aţi ai dracului de obsedaţi şi fir-ar a dracului de meserie cu cine pasca mă-sii m-a pus să mă fac J+U+R+N+A+L+I+S+T.

Şi mi-am adus aminte cum frecam scaunele de la Urgenţă când eram reporter pă Eveniment şi râdeam cu tanti Serghei de pozele porno găsite în buzunarele unui boschetar beat mort care naiba ştie cum nimerise pe o targă în împuţiciunea aia de demisol. Şi mi-am amintit cum era să mă piş pe mine de frică prin nooşnoo-doomii, cred, la Morga spitalului, când pozam un rugbyst mort de leptospiroză şi ăla a început să mişte pe masa de autopsie şi eu am strigat la Carlo – „Bă, ăsta e viu!” .

Cu toate că vedeam clar cusăturile alea în formă de triunghi pe care le făcuseră băieţii după ce-l tăiaseră/analizaseră/autopsiaseră. Şi Carlo şi Dan şi Silviu, cu formol în nas şi peste tot, jucau remi etalat dincolo şi râdeau de se prăpădeau: „A fost cutremur, fraiere, mortu’ nu mai mişcă, am avut noi grijă”.

Aşa că m-am potolit şi m-am dus şi mi-am înecat frica în nişte porţii de bere.

 

Comentarii

comentarii