Era splendidă.
Buclele-i savant coafate încadrau o alcătuire de linii fine, delicate, dar voluptuoase, o armonie lejer însiropată ce te îndemna să muşti din cea mai apropiată nectarină: numai să n-o răneşti.
Un ten de alabastru şlefuit divin de un maestru cu har… iar ochii? Of, puteai să juri că vezi tot Universul ştiut şi neştiut în adâncurile lor!
Gâtul se continua graţios spre piept. Ce piept! Făceai palmele căuş să-i prinzi sânii: ar fi încăput perfect, firesc, nimic lăsat în urmă, nimic pe dinafară. Vis de vară.
Curbele erau toate la locul lor: trunchi scurt, picioare lungi, proporţiile fuseseră luate direct din „Cum arată un trup femeiesc perfect”.
O mână se întinde leneş… poate să-şi alunge din ochi un fulg rebel? Un gând nelalocul lui în spatele frunţii?
Stăteam cu sufletul la gură, gemând în sinea-mi: „O, Doamne, nu, statuia mişcă! E vie! Cum se poate?!”.
După care s-a apucat să se scobească alene în nas. Şi a demarat.
