Lovers Embrace (David Ridley)
fineartamerica.com

Încerc un text în stilul ăla. Că cică aşa e trendul: să spui truisme de doi lei vechi, ca să dea laic tutele şi să preia şi să posteze pe reţelele sociale, ca să primească alte laicuri şi alte şeruri de la alţi tuţi şi tute. Stai să bag nişte Andre Rieu.

Ş-am pornit:

Când eşti aproape de ea şi-i vezi vena pulsând neregulat, nu o atinge. Las-o pe ea să întredeschidă buzele şi să respire şuierat, să-şi muşte abia simţit buza de jos cu incisivii ei de fildeş furat de la un elefant ucis într-un safari întâmplat demult. Arată-i că eşti bărbat adevărat şi fă pe inexpugnabilul, dar nu întinde coarda prea mult: s-a emancipat prea mult sexul zis „slab” de către romanticii întârziaţi, aşa că scapă o jumătate de oftat.

Ca şi cum ai încerca să rezişti.

Iubeşte-o ca şi cum ar fi ultima femeie din lume, chiar dacă e urâtă ca trei măgari, merge oblu (pentru că are un picior mai scurt) şi se uită cu un ochi la tine şi cu altul undeva pe lângă. Pentru că dragostea bărbatului este un ceva paradoxal: poate răsări din nimic, se poate nărui din nimic. Te poate duce până la nori, să te înfăşori în fuioare de abur, dar te şi poate trimite în al nouălea cerc dantesc. În acelaşi timp. Sau la un interval foarte scurt, unu-doi.

Şi, după ce te-ai asigurat că vena aia pulsândă nu este vreun semn de comoţie cerebrală, întreab-o pe cât de suav poţi:

– Fă, da’ noi ce morţii mă-sii mâncăm în seara asta?